Drum spre devenire…(16)

Cu gândul,
Cu trenul,
Alerg spre tine
Şi simt
Cum depãrtarea de ieri
Azi nu mai vine.
Ce stare mã îmbatã
De dulce bucurie
Cãci în curând
În braţe
Cu drag
Tu mã vei ţine,
Iar setea de sãruturi
Curând va fi opritã
De buze-nfierbântate
Lipite pe vecie…

Crăiţa Şerbănescu

Recita în gând aceste versuri,  chiar dacă nu a ştiut niciodată cui îi aparţin, coborând poteca în ritmul lor, alături de Alexandra. Erau versurile care îl legau atât de mult de Mihaela pentru că le primise atunci când au împlinit şase luni de la ea. Aminteau de întâlnirea din gară şi de promisiunea care şi-o făcuse în acea minunată seară. A crezut mult timp că versurile erau numai pentru el iar când a aflat că nu ea le-a scris nu a mai contat. Era un gest din partea ei deosebit şi neaşteptat. Îşi amintise atunci şi de acel cadou ce îl primise de la ea cu câteva zile după ziua îndrăgostiţilor, E un portret al tău după fotografia ce ţi-am furat-o din album. Nu a fost gata chiar de ziua iubăreţilor, dar mai bine mai târziu decât niciodată. Zâmbi când îşi aduse aminte de ziua iubăreţilor. Nu prea avuse bani atunci şi dorise cu ardoare să o surprindă şi din puţinul lui cumpărase un bucheţel de ghiocei pe care i l-a dăruit primul spunându-i că primăvara pentru ei venise mai repede. Mai găsise un mic medalion în formă de stea care i-l dăruise după vreo oră, Ţi-am  mai cules o stea de pe cer. După o altă oră, plimbându-se prin parc scoase din buzunar o mică jucărie de pluş, un papiţoi care să îl pui pe pernă când nu sunt cu tine… nu-i aşa că îmi seamănă? Când se strângeau în braţe, aproape de Turnul Croitorilor îi spuse că Pluteşte pe o linie infinită a nemuririi albastre şi îi recită versurile ce i le aşezase pe o felicitare. Nu am prea avut bani să îţi fac daruri mai mari… Atunci Mihaela îi puse mâna pe obraz într-o mângâiere şi îi zâmbi lăsând din ochii mari să curgă o lacrimă, Niciodată în viaţa mea nu am primit ceva mai minunat ca astăzi, exceptând momentul în care m-ai cerut de soţie… Te iubesc Mihaiule! Te iubesc şi strig în gura mare să ştie toată lumea că sunt fericită! Se trezise din nostalgia amintirilor abia când ajunseră cu toţii în tabără iar cuvintele Alexandrei din timpul drumului trecuse pe lângă urechile lui ca nişte simple adieri de vânt. Realizase asta şi se întristă din nou la idea că Mihaela încă îi bântuia gândurile asemeni unei fantome ce nu se dă dusă.

După ce ultimele fire de jăratec se luptau să mai licărească se retrase în cort alături de Alexandra, de data aceasta în cortul ei, profitând de faptul că restul lumii plecase înaintea lor la culcare. Deşi ea nu observase rătăcirea lui de la întoarcere, Mihai încerca să se revanşeze învelind-o cu mângâieri tandre şi sărutări fierbinţi, pierzându-se împreună în plăcere trupească.

Va Urma!

Episoadele anterioare