Ieri, cand ploaia de care am vorbit cadea, dis-de-dimineata, ma aflam in autobus. Toata lumea avea o privire tacuta, concentrata la treburile pe care le au de facut in ziua respectiva si amarate din cauza picurilor de ploaie. La un moment dat o domnisoara se urca si uda bine exclama catre una din prietenele ei: “Mai bine ningea…ca poate nu ma uda in halul asta…”. Am stat putin si deja mi-am si imaginat niste fulgi de zapada…cum ar fi ca ei chiar sa cada in locul picurilor de ploaie. Ajung la servici, unde avem caldura:D, gemurile s-au aburit si o colega, d-na Rodica spune: “Uite geamul s-a aburit de parca ar fi inghetat si ar fi facut frumosele flori de gheata…”. Desigur era doar in imaginatia ei si a noastra, dar nu am putut sa nu ma gandesc ca iarna totusi se apropie, si ca probabil mosul nu mai conteneste cu desfacutul scrisorilor de la copii si cu pregatirea pentru marea expeditie din anul acesta.

Ajung acasa, si seara, ma uit pe geam si ce vad? Minune…fulgii de nea nu mai conteneau sa cada peste balansoarele si hintele din parcul de copii din fata ferestrei mele. Nu mi-a venit sa cred…toate semnele primite, toate discutiile despre zapada, fulgi de nea, flori de gheata…dadeau semnul sa se implineasca. Deja vedeam oameni de zapada, deja vedeam urme lasate in zapada de vreun animalut al padurii si mi-am amintit de vremea copilariei, de vremea cand mergeam la scoala, cu o caciulita pusa cu grija de mama in cap, si cum aveam parul mare, cateva suvite imi ramaneau afara…si pana ce ajungeam la scoala, acestea primeau culoarea alba a zapezii. Nu am putut sa nu imi amintesc de vremurile in care mergeam cu prietenii la sanius…acolo pe dealurile Toplitei…pe partiile numite de noi: “Namdamtu”, “A Bobului”, de locurile unde nu mai aveam cum sa ne oprim decat cu ajutorul pomilor in care ne trosneam cu saniutele noastre…Doamne ce frumos era, cum veneam noi acasa ca niste oameni de zapada, inghetati noi, inghetate hainele, obrajii si nasul rosii, dar cu un zambet de izbanda care numai pe fata unui copil se putea citii. Imi este dor de copilaria nebuna si imi este dor de prietenii de “acasa”.

Ploua…unii spun…”ce zi mohorata”, alti… “ce zi urata”. Afara de lucrurile cu adevarat urate, faptul ca daca stai la semafor si trece troleul pe langa tine te umple cu apa din balta drumului prost asflatat, afara de gropile din acest drum, afara de picurii grei de pe scocurile cladirilor facute de mantuiala, afara de umbrelele care te lovesc in fata cand spui ca ai scapat de improscatul troleului…mie imi place ploaia.

Imi place sa merg prin ploaie, si chiar sa cant in ploaie:). Tot timpul cand ploua ma gandesc cum ar fi ca aceasta noua ploaie sa ma cuprinda atunci cand sunt pe un camp inverzit si nu am unde sa ma ascund de picuri. Sa ma ude pana la piele dar eu sa pot sa zambesc. Cineva drag imi spunea ca ploaia este o binecuvantare de la Dumnezeu. Atunci cand faci un lucru, o excursie de suflet, sau cand aniversezi o luna sau un an alaturi de persoana iubita, si ploaia cade usor, cu picuri zglobii, inseamna ca alegerea facuta este binecuvantata de Dumnezeu. Si atunci, m-am gandit ca ploaia trebuie iubita si inteleasa, ca doar florile nu pot sa infloreasca atat de minunat daca picurii de ploaie nu le-ar mangaia petalele. Se zice ca Marea Britanie are cea mai frumoasa iarba tocmai pentru ca e o zona unde ploua des…

Asa ca eu iubesc ploaia, asa cum e ea…uda, uneori rece, alteori calda…si mai ales, ea reprezinta un semn de vreme buna…

Ei, dragi mei, cred ca a venit momentul in care, dupa ce a trecut ceva timp de cand am facut acest blog, sa scriu si eu ceva:).

Profesia mea este de arheolog si sunt in mijlocul actiunii intr-un fel sau in altul, datorita faptului ca am un job intr-o institutie de profil. Am inceput sa practic aceasta meserie din pasiune, o mare dragoste pentru vechea istorie, pentru, cum ar zice un coleg: “a cunoaste copilaria noastra”. Am si sunt sigur ca voi avea multe satisfactii pe anumite paliere ale arheologiei in care sunt implicat, dar…din pacate incep sa apara tot mai multe insatisfactii. De ce?

De ce? Asta ma intreb de multe ori. Cum poate ca o meserie pe care o iubesc sa imi aduca si insatisfactii. La mijloc se afla lipsa de interes a publicului larg pentru acest gen de culturalizare, preferinta pentru Magda Ciumac sau pentru Gigi, intrecand cu mult interesul omului de rand. Fuga pentru audienta face ca toate canalele media, care ajung la populatie foarte usor, sa se axeze spre a prezenta aspectele negative ale lumii, si astfel se creaza o cultura…sa ii spunem mediocra, dar cred ca e un cuvand mult prea bun pentru ce se intampla. Lasand la o parte, partea cu presa, imi indrept atentia spre autoritati, care in loc sa inteleaga importanta patrimoniului cultural, in loc sa puna in valoare elementele de arhitectura istorica, le acopera cu betoane, asa cum se intampla la Cluj-Napoca, in celebra si hulita Piata Unirii. O sapatura arheologica efectuata pe toata suprafata acelei piete, ar fi scos la iveala o serie de vestigii din care turismul cultural ar avea numai de castigat. Un proiect bun de conservare ar fi putut da o importanta acestei urbe. Din pacate, inconjurat de dale de beton, piatra de macadam, gasim un “sarcofag” de sticla, care acopera o mica portiune din vestigiile de epoca romana care sunt in aceasta piata. Aceasta constructie, pe langa ca strica imaginea pietei, este si inutila, datorita faptului ca vestiigile acoperite cu sticla pentru a fi vizibile, sunt in fapt, invizibile, pentru ca arhitectii nu au gasit modalitatea in lupta cu condensul. Dar, avem bancute, ce inconjoara sarcofagul, pe care sezand, putem sa intoarcem spatele vestiigiilor.

Desigur, acesta este doar un exemplu, pe care il ofer acum voua cititorilor, dar ele sunt, din pacate, nenumarate. Ma gandesc ca in Europa, orice mica descoperire este pusa in valoare, si noi, care cica ne numim tara europeana, nu stim sa ne valorificam propiile bogatii.

In speranta ca lucrurile se vor indrepta odata si la noi, pentru ca sunt o fire optimista, voi incerca in perioada urmatoare alaturi de cativa colegi, sa dam un exemplu pentru o buna practica, si poate alti colegi, vor face la fel, si vom putea elabora un model, pentru a salva propria noastra identitate.

Oare cine a venit sa vada umbra iepurasului?